FullSizeRender

 

Când am reînceput să scriu pe blog, mi-am promis că nu vor mai trece 3 zile fără să postez ceva. Apoi, 7 zile. A trecut o lună.

De cele mai multe ori îmi fac timp pentru toate lucrurile pe care am promis că le livrez. Altora.

Știu că dacă am promis, chiar dacă e vorba despre nopți nedormite și mult stres, atunci obligatoriu trebuie să livrez. Nu pot dezamăgi. Nu mi se întâmplă același lucru când îmi promit mie ceva. De la mine mă pot învoi, mai cer o derogare, mai închid ochii și mai trece un an fără vacanță. Zilele astea mi s-a părut foarte necinstit ce-mi fac mie, livratorului de promisiune. Și m-am gândit că la urma urmei sunt un caz de aparentă responsabilitate, care maschează o renunțare infinită la lucrurile care, de fapt, îmi fac plăcere. Sau bine.

Și atunci am decis să îmi fac o ultimă nouă promisiune. Fără presiune.

În presiunea pe care o generez tot eu, se reunesc toate simțurile care par să lucreze în forță, până la epuizare.

Iar eu vreau să mai fiu o perioadă.

Așa că, fără presiune, a venit momentul pentru promisiune după promisiune.

Promisunea de a merge mult pe jos, promisiunea de a mă bucura de primăvara asta, promisiunea de a dormi alea 6 ore ca să nu arăt ca un dolofan străveziu, promisiunea de a nu mai mânca atâta carne, că nu de la ea îmi vine puterea, promisiunea de a scrie, promisiunea de a mă odihni și cea de a mă îngriji și neapărat promisiunea de a merge la cursurile minunate de tango. Fără respectarea acestor promisiuni, într-o zi, nu voi mai fi capabilă să livrez. Pentru că nu voi mai fi.

Și dacă eu nu voi mai fi, nu se va mai povesti. Cel puțin nu în lumea mea.

IMG_5090

Până acum câteva zile, am crezut în mod eronat că toată lumea știe ce fac eu, ce se întâmplă unde mă duc cu treabă, așa că nu are rost să vorbesc despre asta. Am mai pus o poză-două din orașele în care am fost, am mai vorbit de o plimbare prin parc, de o lansare de film, de o coada la ANAF, de ceva romantic…Continue reading

În avionul spre Munchen găsești de toate. Un businessman neamț, șef ceva, însoțit de o românca blondă și ambițioasă, cu ochelari mov care îi dau un aer credibil. Femeia e ușor robotizată, de o oră vorbește doar despre cifre și la 3 cuvinte mai folosește un “hauevăr”. Neamțul intervine foarte puțin și din ce aud, gagica își cam toarnă colegii. Way to go, girl… not.Continue reading

image

Dimineața a început cu o căutare alături de Cosmina. Am mers să vedem Shelley, filmul în care ea are rolul principal alături de Ellen Dorrit Petersen. Era înainte de proiecția oficială de la Berlinale, din Panorama. Eu urma să plec a doua zi, ea urma să vadă filmul pentru prima data. Emoții pentru amândouă.Pentru că tot am întârziat, ne-am oprit să luam câte o cafea și un croissant, ne-am rătăcit un pic pe străzi îi am ajuns într-un final la destinație.

În timpul filmului m-am speriat de câteva ori, Cosmina a vărsat un pahar de apă în geantă, iar eu mi-am murdărit cu ciocolată cămașa albă de la Papu. Atâta m-am foit că petele nu s-au mai putut scoate niciodată. Pentru că e un film care te bagă într-o stare și te ține acolo, apăsat, fără ieșire.

Am plecat după film cu o stare de admirație față de Cosmina, care e extraordinară în film, extrem de credibilă și am simțit că sunt norocoasă că e prietena mea.

Cam asta despre ultima zi, întotdeauna ultima zi este și cea în care se adună toate și nu prea ai, de fapt, timp.

Am mai avut o întâlnire cu echipa filmului MÂINI. GESTURI. ARTĂ.

image

A fost o întrevedere simpatică, toți sunt tineri, frumoși, inspirați. Am râs mult împreună și am povestit. Lui Francesco i-am înregistrat pe video câteva cuvinte în fața ca Cinestar, a fost ca o super-vedeta.

Intr-un fel, chiar asta este. Și intr-un fel și eu sunt la fel.

Să dai șansa unui lucru să prindă viață, să se întâmple, este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poți face. Să arăți lumii acel lucru, ei bine, asta fac eu. În 4 martie, la cinema.

 

image

Azi a fost ziua cocktailurilor și a unui tânăr care mi-a vorbit câteva minute în germană despre Polul Nord. Și tot azi a fost proiecția oficială de la Ilegitim, filmul lui Adi Sitaru.

Cocktailuri și întruniri de peste 100 persoane

Există evenimente unde nu cunoști de fapt pe nimeni cu adevărat, dar ești invitat pentru că faci parte dintr-o grupare. Iar tu alegi să te duci, pentru că e un lucru bun să te întâlnești cu oameni. Adică nimeni nu te obligă, tu alegi să participi.

Continue reading

După o noapte nedormită sau puțin dormită, vine, inevitabil, o nouă zi. 12 februarie a fost complet fără filme, n-am avut când. Ziua a marcat o pierdere mare pentru mine, zic eu: geaca mov a sfârșit în Germania, i-am pierdut fermoarul la una dintre întâlniri și s-a sfâșiat singură de tristețe pe spate. S-a lăsat cu pene. Mi-a fost frig, dar am supraviețuit. Am avut multe întâlniri și am discutat despre Colectiv și cinematografele închise din România.Continue reading

Uit tot timpul că la Berlin nu stau prea bine cu internetul și în hotel merge mai greu, până la disperare. Nu am reușit să postez din motive de internet, dar voi încerca să schimb asta. Încep să relatez din prima zi.

11 februarie.

Am reușit să fiu activă la festival după 4 pm: am luat acreditarea și dusă am fost. A fost o zi bună, am revăzut oameni cu care stau în același oraș, adică București si lucrez în același domeniu, cum ar veni film, dar nu am apucat să ne vedem acasă. În Berlin nu este frigul ăla de care mă temeam. Cel puțin, nu încă.Continue reading

IMG_0236

Nu mai știu când am fost prima dată la Berlin, dar îmi aduc aminte că era un CTAM (Cable & Telecommunication Association for Marketing), știu că era final de septembrie și stăteam în hotelul unde avea loc și evenimentul, așa că nu prea am înțeles eu mare lucru despre oraș pentru că din pat săream în sala de conferințe. Ce am reținut atunci este că în Berlin e un hotel cu un acvariu uriaș, preț de nu știu câte etaje, care fac cam 25 de metri înălțime, deci, daca dau un search pe Google, rezultă că stăteam la Radisson Blu.Continue reading

critica sau reverie

M-am gândit de multe ori dacă îmi fac treaba bine.

Dacă n-aș putea să fac mai mult, să dau mai mult, să mă implic mai mult, să fiu mai activă, să revoluționez domeniul în care profesez. Să simt că nu e doar un job, ci că transform lucrurile și le reinventez.

Am simțit de câteva ori în viață că sunt în ipostaza de inventator, a fost magic.

M-am gândit ce au avut în comun toate proiectele în care am putut face asta.

Iată rezultatele:Continue reading